272014Oct
Cine pe cine mănâncă?

Cine pe cine mănâncă?

facebookgoogle_pluspinterestlinkedinmail

Ca de obicei s-au strâns animalele (vulpea , lupul şi ursul) în pădure să-şi rezolve problemele, cică le e greu azi celor de peste hotare.
Vulpea: Am fost în Turcia la lucru şi păzeam găini. Tare bine era, mâncam pomuşoare, ierburi, dar într-o zi nu m-am reţinut, am mâncat o găină şi m-au trimis acasă.
Lupul: Şi eu am lucrat peste hotare, în Marea Britanie, păşteam oi. Cu mâncarea la fel şi, mă rog, ca un lup, într-o bună zi nu m-am reţinut şi am jumulit o oaie. Şi iaca am fost deportat pe cinci ani. Şi la tine, Martine tot aşa o fi fost?
Ursul: Nu, eu tare bine o duc. Eu lucrez la Moscova la construcţii.
Lupul: Da’ ce mănânci tu acolo? Că la Moscova pământul e rău, cresc numai preţuri, altceva nimic.
Ursul : Păi, moldoveni, că pe ei acolo nu-i numără nimeni.

O fi avut multă înţelepciune cel care a spus primul că fiecare glumă, are numai o parte de glumă, restul … restul ştiţi singuri. Moldoveni de-ai noştri în Rusia sunt câtă frunză şi iarbă. Şi totul ar fi bine dacă cineva i-ar lua în seamă, să le dea câte o medalie pentru ridicarea Moscovei, că mai înainte cei care lucrau cu atâta râvnă se numeau „stahanovţî” şi aveau mare „pociot”. De altfel îşi mai amintesc de ei, dar numai când le trebuie să influenţeze vreo decizie a mai marilor noştri şi-i sperie că toţi moldovenii vor fi trimişi acasă.

Am avut nu demult ocazia să discut cu câţiva din aceşti bărbaţi şi i-am întrebat cum trăiesc acolo la Moscova, dacă poate fi numită viaţă trăitul în vagoane câte zece bărbaţi la un loc.

- Nea Tudor, cum de a-ţi venit acum acasă, aşa ni tam ni sam, că sărbătorile de Crăciun s-au cam terminat?

- Păi, ne-au trimis la Moldova, că scăzuse temperatura la minus 35-37 de grade şi nu se ţinea betonul. Că noi lucrăm acuma la un obiect în suburbiile Moscovei, am ridicat un bloc de locuit de la fundament şi taman înaintea frigurilor am ajuns la etajul 17. E un frig acolo de-ţi crapă pielea pe mâini!

- Ei oricum, s-au bucurat cei de acasă să vă vadă.

- De bucuroşi erau bucuroşi cu toţii, numai că eu nu mă simţeam chiar în apele mele, ne-au dat bani numai de drum şi n-am putut să le aduc nici un cadou.

- Ion da’ tu ce zici, cum o duceţi?

- Nu ştiu, mi se pare că celor mai în vârstă li-i mai uşor, ei au mai văzut lumea şi au ce povesti serile. Da noi cei mai tineri n-am văzut nimic decât gardul acesta care înconjoară teritoriul unde lucrăm. Eu de exemplu, lucrez la Moscova de patru ani. Aveam 17 ani când am venit prima dată împreună cu alţi băieţi din sat. Şi ştiţi, n-am fost niciodată la vreun concert, sau să văd vestita Krasnaia Plosciadi. Aproape toţi ne-am cumpărat telefoane mobile şi seara ne scriem mesaje sau ne sunăm unul la altul, pentru a povesti noutăţile care le-am aflat de acasă.

Am vorbit câteva ore cu aceşti oameni. Nici unul nu aplecat de bună voie. Nevoia i-a dus şi pe combainerii care după destrămarea colhozului nu prea aveau ce cosi, şi pe profesorii care nu-şi puteau întreţine familia cu salariul mizer, şi pe cei mai vârstnici care au fost „reduşi” şi aveau pe lângă asta fete de măritat, şi pe cei tineri , care nu au găsit unde să-şi utilizeze capacităţile, acumulate pe la facultăţi. Câteva ore am vorbit şi niciodată, nici unul nu mi-a spus că ar vrea să rămână acolo.

Unii ar veni acasă să mai stea lângă soţie şi copii, dar n-au primit banii din luna iunie a anului trecut, alţii ar veni să facă o familie , să sădească un pom, să crească un fiu, să construiască o casă , dar li-i frică că n-or avea destule puteri pentru asta. De aceea scrâşnesc din dinţi, construind case unor străini şi aşteaptă vremuri mai bune.

Vor acasă. Numai că ştiind ce-i aşteaptă acasă rămân aşa, cu gândurile în aer…